Provocarea lunii februarie: scriu pe blog în fiecare zi

Cele mai multe persoane pe care le cunosc îşi setează diverse obiective la începutul anului. Pentru mine startul acestei iniţiative începe undeva prin luna februarie, atunci când natura dă primele semne de renaştere. Atunci ştiu că există speranţa unui început care poate să-mi răscolească întreaga personalitate, să mă ajute să-mi dezvolt noi abilităţi şi să le consolidez pe cele vechi.

Obiectivul acestei luni este să mă reapuc de scris pe blog, de aceea îmi propun să public cel puţin o postare pe zi. La finalul acestui experiment voi scrie un articol de tip jurnal pentru a trece în revistă stările pe care mi le-a adus această practică.

Acum câţiva ani consideram că scrisul este o înclinaţie nativă şi că nu întră în niciun caz în categoria rutină. Mi s-a demonstrat în timp că este un obicei ce poate înainta doar prin exerciţiu, ceea ce îl apropie mai mult de ştiinţele exacte. A nu scrie o perioadă de timp şi a te reapuca este similar cu senzaţia pe care o ai atunci când te întorci la şcoală din vacanţa de vară. Chiar dacă recapitulezi nişte lucruri pe care deja le-ai învăţat ai un sentiment de amorţire, de disconfort; parcă îţi aduci aminte vag despre anumite noţiuni, dar nu ai curajul de a te avânta din prima pe un teren încă incert. Aşa este şi cu scrisul. Când nu-l practici ceva vreme, devine ciudat să te reapuci şi chiar şi mai greu să continui acest proces, întrucât devine anevoios şi îţi dă o stare de nesiguranţă. 



Aşadar: Pentru cei ce s-au întrebat ce s-a întâmplat cu Republique răspunsul este: Blogul continuă așa că urmăriți-l!

Pentru cei care îl vor descoperi acum și vor continua să-l citească le mulțumesc!

Pentru cei care îmi citesc postările pentru că mă cunosc sau din curiozitate le spun: Știu de acest fenomen :) și mi se pare interesant. Până data viitoare... vă doresc ce vă doriți!




Fragmente din miez de noapte pentru suflete matinale

Când eram mică aveam două modele în viaţă: un bărbat şi o femeie. Îi cunoşteam personal, puteam vorbi cu ei, îi puteam admira în tăcere. Nu erau ca celelalte personaje din reviste, de la televizor sau din cărţi. Erau reale, tangibile şi super grozave din punctul meu de vedere. Voiam să fiu deşteaptă, cultă şi amabilă ca ea. Doream să fiu prietenoasă, creativă şi amuzantă ca el. Viziunea mea idealistă despre cei doi s-a dărâmat în urma unor discuții cu fiecare în parte atunci când am devenit om „mare”. Nu știu dacă ei s-au schimbat sau dacă eu mi-am modificat între timp ideea despre cum ar trebui să „arate” succesul personal... 

De-a lungul timpului am avut multe căutări ale sinelui;numai că în loc să mă găsesc m-am pierdut mai rău. Un posibil scenariu despre cauza acestui fapt este că am căutat modele, fapte, sunete etc. în exteriorul meu. Ce să vezi? Toate răspunsurile se găseau tot în mine; în imperfecțiunea mea, în alegerile făcute. 

Ei spun că ochii care nu se văd se uită. Dar nu menționează că tot ce reprimi se intensifică și la un moment dat sentimentele ascunse ies la iveală în cele mai neobișnuite moduri.



Totalul afișărilor de pagină

Un produs Blogger.

Pub

Publicite

Despre mine

Fotografia mea

Orice aș scrie, oricine își va da seama că a găsit-o pe Alexandra pe care o cauta.

Ads

Follow me on Bloglovin

Follow on Bloglovin

Google+ Followers